Unghiul cel mai evident, zic eu, dar si cel mai neglijat pana acum este cel pe care producatorii insisi l-au abordat atunci cand au dezvelit intaia oara produsul: seamana cu arhicunoscuta si excelenta consola Wii a celor de la Nintendo, care a fost la randul ei o revolutie in lumea consolelor asa cum Eee PC-ul promite a fi pe piata laptopurilor/UMPC-urilor. Cand spun seamana ma refer evident la design si usurinta de folosire.

Pentru cine nu il cunoaste, sloganul nascocit de cei de la Nintendo este extrem de simplu si la obiect si isi face treaba cu eleganta:

“Wii would like to play”.

Atat. Sloganul care a vandut aproape 11 milioane de Wii-uri pana in prezent.

Tranzitia mi se parte de-a dreptul fireasca: “Weee would like to blog/learn/play”.

Second thing, de ce am nevoie de un Eee. Look around, blogul asta are un singur post vechi de vreo 5 luni.

Numai cu un Eee se poate schimba aceast situatie haina si nedreapta. Daca nu castig Eee-ul aveti toate sansele sa vedeti blogul asta in metrou cantand ragusit plugusorul de sarbatori, sau mai rau pe Vacaresti cu ciorapii suflecati oprind masini la semafor. Asta vreti?

Now gimme my Eee.

Ajung cu greu la subiect: Nintendo a deschis pe 27 ianuarie 2006 o expozitie/DS LAN party (yes really) bazata pe Karuta in parcul Shigureden de langa Kyoto, in Japonia.
Pana aici probabil scarpinat in cap si ridicat din sprancene: ”Si? Ce dracu e karuta and
why should I give a shit?”. Karuta este un joc de carti japonez, iar neamul asta de karuta
in special se juca in multi (multi as in gramada nu Dota in 6), cu ajutorul unui pachet de
100 de pietre pe care erau trecute 100 de poezii. Principiul era sa gasesti cartea de care
era nevoie inaintea celorlalti mici-galbeni-mancatori-de-pietre  si din ce am putut  sa  culeg era distractie cat cuprinde si se alergau galbenezii pe tatamiurile alea de le mergeau
fulgii sa prinda pietricicica. Not the point, dar sunt sigur ca e o experienta cu care
va puteti identifica .

The kicker: asta se intampla acum niste sute bune de ani. Cei mai in tema probabil
stiu ca Nintendo si-a  inceput  viata drept  firma producatoare de carti de joc. Cam pe
aici m-a lovit in timp ce citeam articolul pe Kotaku.  Oameni buni,  avem  o  istorie.
Avem un trecut. Si nu unul care incepe intr-un arcade plin de geeks transpirati cu
doua linii si un punct acum 30 de ani, ci unul care se intinde de-a lungul a sute de
ani de traditie. Nu cred ca trebuie sa va spun eu ce inseamna sa ai o traditie  sau
o  istorie, cum te defineste si cum te schimba  faptul ca de sute de ani niste oameni
fac, cred in  si simt aceleasi lucruri ca si tine. Bine, poate pentru  tine, Ghita Poienaru
care tocmai ai dat bacul si acum rupi CSul si Carbonul in 2 atunci cand nu iti urla 50 Cent din
boxe nu e mare rahat, dar gandeste-te ca fara galbenezii aia nu mai erai tu.
Nu asa cum te stii.

Nintendo a incercat sa recreeze jocul de Karuta cu ajutorul unor DS-uri modificate si al
unei podele  de plasme, desi eu  sincer as fi preferat pietricelele. Si nu pot sa nu-mi
pun  aceeasi  intrebare ca si  Bashcraft:  oare oamenii  aia se bucurau cand apareau
carti noi? Si chiar altele pe care nu si le-a pus  si poate  mai  pertinente  in ziua  de
azi: oare  aveau  carti preferate? Se certau cu prietenii pe care carti sunt mai bune?  Intrau pe forumuri sa posteze kilometric despre ”cartea aia de rahat care iese  acum
la  Micro$hit  si pe care o cumpara toti ratatii cand toata lumea stie ca numai cartile
de la Sony rulez!!!111!!1″ ?

Inceputul pomenit mai sus poate nu este cel original, poate vreun australopitec mai
ciumpalac cioplea gamepaduri in stanca la 2 metri de tipul cu roata si la o aruncatura
de bat de ala cu focul, dar parerea mea sincera e ca este la fel de bun ca oricare
altul (in afara de cel cu Pong, I fucking hate Pong ).
Si orice ne aduce impreuna drept comunitate si ne ofera o identitate este un lucru bun, nu?

Desi parca nu as prea vrea sa ma aduca nimic impreuna cu australopitecul asta: